Domul de Granit

În a patra zi, Polly a decis să urce Domul de Granit. Nu pe faimosul traseu cu cabluri din spate, care oricum era închis pentru sezon, ci pe ruta aeriană. Fața nordică a Domului de Granit se ridica aproape vertical din fundul văii, 1.500 de metri de granit gol, netezit de un ghețar care se retrăsese acum 15.000 de ani. Alpiniștii îl escaladau fără echipament. Polly intenționa să-l survoleze.

A pornit la prima lumină. Aerul din vale era dens și răcoros. Curentele de aer cald de pe stânca încălzită de la baza domului aveau să o ridice în prima parte a urcușului. Știa asta pentru că observase lăstunii cu o zi înainte. Lăstunii cu gât alb țipaseră în jurul feței domului ore întregi, folosind același aer.

A decolat dintr-un pâlc de pini ponderosa de lângă Lacul Oglindă. Urca încet, în spirale strânse. Fața domului se ridica. Curbura domului devenea mai puțin o curbură și mai mult un perete abrupt. Își privi ochelarii aburindu-se în umezeala dimineții. Îi ajustă cu un picior, în zbor.

La aproximativ trei sute de metri în sus, s-a alăturat lăstunilor. Erau zeci. Se mișcau în stoluri rapide și dezordonate, gâturile albe strălucind, țipând unii la alții. Polly era cea mai lentă pasăre din aer, de departe. Lăstunii nu păreau să se deranjeze. Unul dintre ei a trecut la o aripă distanță de ea, la viteză maximă, și a făcut un clic.

Vântul s-a intensificat la cinci sute de metri. Fața de granit emitea deja căldură, deși soarele abia o atingea. Căldura ridica aerul. Aerul ridicat o ridica pe Polly. Urca în arcuri lungi și lente, economisindu-și mușchii aripilor, lăsând stânca să facă treaba.

La jumătatea drumului, s-a odihnit pe o mică stâncă unde câțiva brazi piperniciți creșteau într-o crăpătură. De acolo putea vedea traseul cu cabluri. Cablurile metalice de care alpiniștii se țineau pe partea din spate a domului se întindeau pe stânca goală ca o coloană vertebrală lungă și subțire. Erau închise pentru primăvară. Până în iulie, sute de oameni pe zi s-ar fi tras pe acel fir.

În vârf, granitul era plat. Doar plat. O sută de metri de-a lungul, ușor înclinat, cu câteva mici grămezi de pietre unde oamenii își marcase vârfurile. Vântul aici sus era constant. Polly a mers până la marginea plăcii suspendate, faimoasa placă în consolă, și a privit.

Valea era o panglică mică dedesubt. Râul Merced era un fir verde-gri. El Capitan, de cealaltă parte, era atât de aproape încât simțea că ar putea zbura până la el. Copacii nu erau copaci. Erau un puf de verde pe fundul canionului.

A stat la margine mult timp. Apoi a făcut cea mai mică și mai calmă plonjare în stil de șoim peregrin pe care o putea gestiona, chiar peste margine, și s-a ridicat aproape imediat pentru a aluneca de-a lungul curbei domului în coborâre.

La bază, pe potecă, o tânără era aplecată, fotografiind un lăstun. Nu a văzut-o pe Polly aterizând pe bara unei bănci din spatele ei. Aparatul foto al femeii a făcut clic. Banca era caldă. Polly a închis ochii. Întreaga vale mirosea a pini și stâncă încălzită.